În general când se vorbeşte de minorităţi, românul se gândeşte automat la maghiari sau la romi.
Asta, deşi în România există 18 minorităţi recunoscute, iar alături de maghiari şi de romi trăiesc germani, ucraineni, ruşi lipoveni, evrei, turci, tătari, armeni, bulgari, sârbi şi croaţi, cehi şi slovaci, polonezi, greci, albanezi, italieni etc.
Multe dintre acestea nu apar în prim-plan sau sunt de-a dreptul necunoscute pentru că nu au existat conflicte majore cu românii, majoritari.
După Războiul de Independenţă şi alipirea Dobrogei (1878), majoritatea turcilor au preferat să rămână în România. Spre deosebire de alte minorităţi naţionale, turco-tătarii s-au dovedit extraordinar de loiali statului român, indiferent de greutăţile prin care a trecut ţara. Regele Carol I i-a apreciat şi i-a sprijinit oferindu-le locuri în Armată (unii au ajuns chiar generali!) şi posturi publice.
De altfel, Carol I a fost plâns la moartea sa de comunitatea musulmană mai ceva decât un sultan! „Lucrările Congresului dobrogenilor musulmani, ţinut la Constanţa pe 21 iulie 1919, s-a afirmat răspicat voinţa lor de a nu fi ştirbit nici o palmă de pământ din sudul Dobrogei râvnit de bulgari”, scrie Ali Ibrahim în volumul „Turcii şi tătarii din România”.
Ion Adam menţiona şi el că ţăranul român le recunoaşte ţăranilor turci şi tătari o calitate pentru care îi laudă: sunt de o cinste care „ajunge până la virtute şi este cu totul excepţional când nu se ţine de cuvânt turcul sau tătarul”.
După Revoluţie, din cauza emigrării, populaţia turcilor a ajuns la 32.596 de persoane, conform recensământului din 2002, adică 0,2% din populaţia totală a ţării.
Democraţia a adus însă şi multe neajunsuri. Conform legii, singura autoritate la nivel de religie a musulmanilor este Muftiul Cultului, în prezent Iusuf Murat. Din ne
