Autorul volumului „Muzeul operelor dispărute”, recent publicat la Editura Vellant, vorbeşte pentru „Adevărul“ despre regulile lumii hoţilor de artă. Într-un interviu în exclusivitate, Houpt povesteşte despre cel mai furat tablou din istorie, dar şi despre Picasso, favoritul pieţei negre cu 700 de lucări dispărute. 1. Cum influenţează furturile valoarea de piaţă a unei opere de artă şi cum modifică percepţia asupra acelei lucrări?
De cele mai multe ori, furturile umflă valoarea lucrărilor recuperate, ridicând pur şi simplu cota celebrităţii acestora. Cel mai bun exemplu este, bineînţeles, Monalisa, care nu era nici pe departe la fel de faimoasă înainte să fie furată de către un angajat al Luvrului, în vara lui 1911.
În timpul celor doi ani cât s-a aflat în posesia hoţilor, a dobândit o adevărată aură de celebritate: artiştii de cabaret interpretau cântece în onoarea ei, autorii de benzi desenate îi ilustrau dispariţia şi mulţi din rândurile publicului obişnuit, care nu-şi bătuseră niciodată capul cu ea veneau la Luvru pentru a vedea locul gol din perete unde fusese expusă.
După ce „Strigătul“ a fost furat în 2004, unii experţi au estimat că valoarea sa se dublase. Dar, evident, este nevoie ca pitcura să rămână într-o stare bună, atâta vreme cât se află în posesia hoţilor, pentru a-i creşte valoarea. Multor lucrări furate nu le creşte valoarea, pentru simplu motiv că furtul lor nu ajunge să împânzească presa.
2. Care sunt „tendinţele“ printre hoţi, în ultimele decenii? Care sunt ţintele lor predilecte şi cum se explică preferinţele lor?
Hoţii vor fura întotdeauna ceea ce cred că pot vinde, dar, cu toate astea, nu prea au gusturi artistice foarte dezvoltate, astfel încât arta contemporană nu este, deocamdată, o ţintă importantă.
Furturile mari vizează, de cele mai multe ori,
