S-a remarcat prin prestaţiile foarte bine primite de public, în operete, formând cu actriţa Carmen Roibu perechea tradiţională june comic – subretă, împletind într-o manieră electrizantă muzica şi dansul cu umorul de calitate.

Drumul spre sfânta scenă a Liricul craiovean a început pentru Alexandru Petre încă din liceu. Pasiunea pentru muzica folk şi poezie, festivalurile consacrate ale vremii, Cenaclul „Flacăra“, l-au fascinat. Elementul hotărâtor a fost însă prestaţia unuia dintre cei mai de seamă artişti ai Teatrului Liric „Elena Teodorini“, Ianci Kelemen.

Terminase liceul şi reuşise să ocupe postul de corist. Într-o bună zi, un domn de pe scenă l-a fascinat într-atât încât şi-a zis: „Dacă eu nu fac ce face nenea ăla, plec din teatru“. Şi s-a prins în joc. A muncit şi a învăţat.

„Am avut nişte înaintaşi deosebiţi. Nu era de ajuns să ai talent. Au fost nişte artişti de la care eu am învăţat meserie. Sunt oameni care mi-aş dori să mai fie şi azi, lângă care am avut o onoare deosebită să urc pe scenă. Te cutremurai când jucai lângă oamenii ăştia“, spune actorul.

Spre culmi

Lângă aceşti artişti mari ai Teatrului Liric a avut loc şi debutul lui Alexandru Petre. „Debutul meu a fost sub o stea norocoasă. Am jucat lângă nişte colegi minunaţi, de la care am avut foarte mult de învăţat. Şi acum îi regret, pentru că aş mai fi avut de învăţat. La două-trei luni de la angajare se punea în scenă «Meşterul Manole», o montare de vis. Erau numai solişti şi noi, cei din cor“.

Să fii pe scenă alături de nume mari nu era o „povară“ uşor de dus. Trebuia să ţii ştacheta sus şi numai o muncă susţinută şi o dăruire totală te puteau ajuta.

Tânărul Alexandru Petre avea un vis: îşi pusese în gând să ajungă acolo sus, ca Ianci Kelemen. „Nimeni nu-mi dădea mie credit. Evident, nu scrie pe fruntea ta că poţi. Am muncit mult. Se termina o