În curând se vor împlini douăzeci de ani de la căderea comunismului real în România. Viitorul va consemna aceşti ani de libertate, construcţie democratică, relativă prosperitate, securitate naţională şi revenire în familia euro-atlantică, drept unii dintre cei mai faşti din istoria românilor. Şi totuşi, la capătul lor contemporanii au sentimentul eşecului. Ei trăiesc drama unei societăţi defazate cultural şi bulversate moral, a unei naţiuni divizate şi a unui stat nefuncţional.

Revoluţia anti-comunistă a fost şi a rămas un act mai depărtat de mentalitatea românească decât revoluţia comunistă. Industrializarea forţată, alfabetizarea forţată, urbanizarea forţată şi planificarea familială forţată, adică modernizarea forţată practicată de regimul Ceauşescu tulburaseră deja societatea românească, inducându-i o puternică nevroză, dar lăsând neschimbată matricea culturală a bazei. După 1989 am aflat că absenţa libertăţii era gravă doar pentru elitele sistemului, al căror discurs oficial pro-autoritar intrase în conflict cu gândirea liberală tainică, alimentată şi de mitologia narcisistă a unui Occident cu atât mai atrăgător, cu cât putea fi privit doar prin interstiţiile Cortinei de fier. Problemele existenţiale (hrană, căldură, îmbrăcăminte) pe seama cărora mulţi au pus elanul şi consensul revoluţionar decembrist, nu creaseră o masă critică anti-sistem într-o societate trăind în mentalitatea subzistenţei, care îşi dezvoltase mecanisme individuale şi colective de supravieţuire. Coada la "o să vină carne" sau la "pantofi refuzaţi la export" era un substitut de spaţiu public care ajunsese să satisfacă nevoia de comunicare, iar capitalul social reprezentat de relaţiile inter-individuale, un înlocuitor al capitalului financiar de tip capitalist şi al solidarităţii sociale. Şocul cultural provocat de programul de sistematizare a satelor, de demolarea bisericilor sau