Cât de fragilă este pacea, despre care greşit credem că ne e dată pentru totdeauna. Suntem în anul cifrelor rotunde. Recent s-au împlinit 20 de ani de la „picnicul“ din 19 august, care a permis „scurgerea“ în Occident, pe la frontiera deschisă ungaro-austriacă, a unui mare număr de est-germani aflaţi în vacanţă. A fost prima mare breşă în Cortina de Fier. Avea să urmeze prăbuşirea Zidului Berlinului, trei luni mai târziu. La 23 august s-au împlinit 65 de ani de la ieşirea României din Axă. Şi tot la 23 august s-au împlinit 70 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov. Mâine, în zorii zilei, la Gliwice (Gleiwitz, în germană), la frontiera germano-poloneză, liderii celor două state vor marca cei 70 de ani scurşi de la primul foc de armă al celui de-al Doilea Război Mondial.

Astăzi, când ne exprimăm atât de uşor nemulţumirea faţă de o politică externă europeană prea slabă, uităm cât de divizat a fost continentul nostru. Uităm că, acum 20 de ani, a trece graniţa vestică a Ungariei însemna evadarea pe celălalt tărâm – astăzi, la frontiera ungaro-austriacă opreşti doar pentru a plăti câţiva euro, taxa de autostradă. Uităm că până acum vreo 15 ani pentru a ajunge cu maşina de la Bucureşti la Paris trebuia să treci cel puţin patru frontiere şi să schimbi tot atâtea monede. Identitatea europeană are nevoie de timp pentru a fi întărită, inclusiv prin gesturi simbolice, precum cel de mâine-dimineaţă, care arată că rănile trecutului se închid, pe măsură ce europenii se gândesc mai mult la ceea ce-i uneşte.

Atunci când vom urmări manifestările de la Gliwice (Gleiwitz), ar trebui să ne gândim şi la cât de fragilă este pacea, această pace în care ne-am născut şi am trăit, şi despre care greşit credem că ne este dată pentru totdeauna.

„1939, mâine, război“ este titlul unei cărţi extraordinare a istoricului britanic Richard Overy, apă