Survolând istoria politică recentă a României, e bine să ne amintim câteva semnale date de servicii în momentecheie electorale pentru ca, apoi, făcând media, să îndrăznim un răspuns în legătură cu ce se întâmplă acum.
Putem începe cu 1996, anul în care au avut loc primele confruntări electorale echilibrate în privinţa prezidenţialelor. Şeful de atunci al SRI, Virgil Măgureanu, a anunţat cu câteva luni înainte de momentul scrutinului pentru prezidenţiale că votează schimbarea. La acea vreme, cheia era chiar schimbarea. Deznodământul poveştii electorale prezidenţiale din 96 e bine cunoscut: cei care invitau să continuăm ce am început împreună au trecut în opoziţie, Emil Constantinescu a devenit preşedinte al României, împlinind şi dorinţa mărturisită a şefului SRI. Acesta din urmă însă a trebuit să renunţe la poziţia sa de putere la scurt timp după ce s-a produs schimbarea.
Instalat în fotoliul de la Cotroceni, pe valul unei simpatii enorme, fostul lider al CDR sfârşeşte politic, după patru ani, învins de foştii securişti. Îmbătat cu iluzia că deţine cheia puterii autentice inclusiv acea putere pe care credea că i-o dau mapele zilnice, tot mai voluminoase, pe care le primea şeful statului de la serviciile secrete , Emil Constantinescu nu înţelege decât târziu, prea târziu că a fost împachetat de servicii. În ultima parte a mandatului său se naşte, aparent bizar, o mineriadă (ultima!), ia amploare un scandal în care, artificial, după cum se vede astăzi, e implicat inclusiv fiul preşedintelui cederist şi, în cele din urmă se aude declaraţia lui Emil Constantinescu: am fost învins de fosta clasă a activiştilor politici şi de către vechii securişti grupaţi în România Mare şi apoi în structurile PDSR. Cu un adaos amar, formulat de acelaşi personaj care învaţă, tardiv pentru politicianul care ar fi putut să fie, o lecţie despre natura