În România, cei care simulează angoasa, frica şi îngrijorarea sunt chiar cei care se află într-o deplină siguranţă. Seară de seară privesc la televizor comentariile panicate ale unor oameni care nici în trei sute de ani n-ar reuşi să cheltuiască banii pe care i-au adunat arborând, de ani buni, morga aceea de parastas metafizic şi privirea de crişti condamnaţi la notorietate publică şi chin ideologic.

Excludeţi din start generalizarea şi procedaţi la identificare. Puneţi şi puţin umor, râsul sincer e o garanţie a libertăţii.

Avem o dilemă, suntem într-o încurcătură. Nu mai sunt bani. Falimentele şi disponibilizările din mediul privat nu interesează pe nimeni. Treaba lor, ei s-au băgat în asta, ei să se descurce, pare a fi opinia generală. Marea pasiune dezlănţuită are ca obiect doar mediul public. Poporul este dezbinat şi cere sânge: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Cei de la stat - afară! Întrebarea firească este: care cei de la stat? Toţi? Numai unii? Care dintre ei? La această întrebare trebuie să răspundă social-democraţia românească. Aşa ne-a învăţat Ion Iliescu. Că social-democraţia se ocupă de om şi că la baza lui "a te ocupa de om" stau principiile echităţii. Această învăţătură bulversantă - învăţătură care, pe măsură ce a fost "aplicată" în România, a creat un efect contrar, în sensul că "inegalităţile" au crescut exponenţial - a captat atenţia electoratului şi-l ţine prizonier în continuare. Discipolii nedezminţiţi ai lui Ion Iliescu sunt, după cum bine ştiţi, numai şi numai cu ochii pe electorat. Nu toţi, e adevărat. Dar cei care şi-au umplut portofelele aplicând cu succes metode susceptibile de atingeri sau identificări cu paragrafele Codului Penal sunt aceiaşi cu cei care au înţeles că obrazul subţire nu se ţine decât cu dragostea poporului. Astfel încât, social-democraţia apare, prin confesiune publică, ca fiind lacrima de n