Abandonarea temelor semnificative sub presiunea cotidianului, citit în cheie populistă, este una dintre raţiunile eşecului coaliţiei de guvernare alcătuite la finele anului trecut. Transformarea Camerelor în tribunale populare, interesate exclusiv de impactul mediatic al unor şedinţe situate sub zodia penibilului, nu poate masca dimesiunea autentică a toxicităţii Legii electorale ce a prezidat la recrutarea actualilor reprezentanţi.

Între interviurile televizate pe marginea crizei şi anchetele iniţiate de aleşii naţiunii, tema reformei constituţionale este una care pare inatractivă în cel mai înalt grad. Timpurile în care trăim şi natura pitorească a coaliţiei de guvernare sunt argumente în favoarea marginalizării ei simbolice. Chiar şi acolo unde există intenţia de a supune dezbaterii publice un tip de reformă punctuală - este cazul legilor educaţiei -, absenţa unui acord între partidele din cadrul coaliţiei reduce întregul demers la un artificiu de imagine. Constituţia, s-ar părea, nu se poate naşte în momentele dominate de obsesia supravieţuirii, având ca fundal calendarul electoral prezidenţial. De aici, în mod previzibil, o tăcere care ascunde reticenţa angajării în direcţia regândirii şi refondării Republicii.

Şi totuşi, ceea ce criza actuală revelă, în mod dramatic şi definitiv, este însăşi absenţa unui proiect centrat pe marile opţiuni legale şi intelectuale pe care o lege fundamentală le introduce, odată cu adoptarea ei. Mai mult decât un aranjament tranzitoriu, util în măsura în care permite abuzul şi tiranizarea celor guvernaţi, Constituţia este textul care poate genera o solidaritate ce transcende clivaje şi invită la redescoperirea liantului cetăţeniei. În acest punct, al remodelării structurii statului, partidele politice sunt cele care au potenţialul de a iniţia o linie de evoluţie şi de a indica beneficiile societale ale diferitelor ale