Memoriile recent publicate ale mitropolitului Bartolomeu dezvăluie un personaj dominat de conflicte interioare, împins de multe ori spre situaţii-limită de un adevărat „demon al neastâmpărului“. Volumul este alcătuit din două părţi: prima (care acoperă perioada 1936–1965) a fost definitivată în Statele Unite, la Detroit, în 1974, şi s-a păstrat într-un seif bancar până în 2001, când prelatul de la Cluj a recuperat-o, iar cea de-a doua a fost redactată între 2004–2008 şi cuprinde cu precădere relatări din intervalul 1965–1993.

Aproape şase decenii de istorie personală, profund subiectivă, dar fascinantă se împletesc cu secvenţe din trecutul recent al Bisericii Ortodoxe Române, al Mişcării Legionare, însoţite de descrieri ale detenţiilor suferite de memorialist în închisorile antonesciene şi comuniste, precum şi de detalii din laboratorul de creaţie al scriitorului. Viaţa clericului este străbătută de numeroase contradicţii: deşi intrat în Frăţiile de Cruce ale Mişcării Legionare, în timpul studiilor de la Seminarul Teologic din Bucureşti, adolescentul Valeriu Anania este rupt între Carol al II-lea (din mâinile căruia primeşte „Meritul Cultural“) şi Corneliu Zelea Codreanu, liderul Gărzii de Fier, asasinat de regele sub domnia căruia memorialistul este gratificat cu premii consistente în bani; mai apoi, tânărul cu tendinţe antisemite (asumate – „cred că eram totuşi antisemit“) vrea să se afirme ca scriitor şi cochetează atât cu Tudor Arghezi (cel atât de frecventat inclusiv de personalităţi ale lumii evreieşti bucureştene), cât şi cu Nichifor Crainic, promotorul etnocraţiei agresive.

Înainte de toate, Valeriu Anania trăieşte periculos: conspirativitate, trecere ilegală a frontierei, participare la taberele legionare ale regimului antonescian, instaurat în septembrie 1940, sunt doar câteva repere din biografia elevului cu preocupări literare de la Seminar