Prima conditie ca o institutie sa existe este acordul tuturor cu privire la regulile dupa care aceasta se infiinteaza si functioneaza, poate chiar consensul. Aceasta regula elementara este valabila, desigur, si in functionarea statului. A celui roman, ca si a celui american de nord sau de sud, ca si a celui african sau asiatic. In clipa in care apar perturbatii de consens, s-a dus dracului institutia. De stat sunt foarte multi cetateni, romani, americani, africani, asiatici si de alte nationalitati, nemultumiti sau, pur si simplu, au alta parere. Ca statul ar trebui altfel alcatuit: unii cred ca statele in care traiesc nu sunt destul de puternice, altii, dimpotriva, ca sunt prea puternice si ca ar trebui sa mai relaxeze legaturile cu societatea. Cum majoritatea se stabileste la vot, prin simpla prezenta, nici unul dintre statele europene si americane, ca printre cele de pe alte continente se mai intampla si altfel, nu este infirmat de majoritate si, prin urmare, inlocuit cu alte tipuri de contract social.

O persoana aleasa intr-o functie inalta, deputat sau ministru, se presupune din start, este de acord cu toate prevederile (rog a nu se citi cu accentul pe al doilea "e") cu privire la institutiile acelui stat. Sau, ma rog, poate avea anumite rezerve, pe care le prezinta parlamentului, pentru a reforma functionarea institutiei respective. Printre cele pe care le accepta un ministru se numara, fara doar si poate, si prevederea (atentie la "e"-uri!) de a putea fi controlat, la rigoare, de catre parlament, printr-o comisie special alcatuita, din care vor face parte, evident, si adversari politici. Nu-ti place regula, nu intri in joc. Exista la toate nivelurile societatii persoane care nu recunosc reguli, in general, acceptate, fie si numai tacit, de toata lumea. Auzi destul de des insi care, din pozitii inferioare intr-o institutie, afirma ca nu-l recuno