Probabil că aceeaşi umilinţă a simţit-o şi atleta sud-africană Caster Semenya, acum câteva zile, când câteva dintre adversarele pe care le-a înfrânt în finala mondială de 800 metri au acuzat-o că este bărbat.

Să nu uităm că, pe acelaşi stadion pe care Caster a devenit campioană mondială (deocamdată, timp de câteva luni, neconfirmată), feminitatea campioanei olimpice la 100 metri Helen Stephens era verificată în 1936 prin pipăirea organelor genitale.

În cazul sportivei sud-africane, comitetul de verificare nu constă într-o singură persoană, ci e alcătuit dintr-un ginecolog, un endocrinolog, un psiholog, un specialist în medicină internă şi unul în problemele transsexualilor. E o întreagă comisie care trebuie să decidă ce sex ai pentru a putea omologa sau nu o cifră.

Problema este alta: cât îşi poate permite un sistem să avanseze în intimitatea unei persoane sau până unde poate merge umilinţa.

Altfel spus, care este, de fapt, miza? Ce câştigăm şi ce pierdem prin asemenea teste? Câte femei vor fi umilite în drumul acesta spre căutarea adevărului, pentru a descoperi că, să zicem, una dintr-o mie trişează şi este bărbat?

Cine e personajul negativ?

Adrian Georgescu

Orice competiţie sportivă presupune existenţa unor şanse egale pentru toţi participanţii. Un boxer de 113 kilograme nu poate intra în ring cu unul de 67, o şalupă nu are loc într-o cursă de canotaj, iar unui bărbat nu-i este permis să participe la o competiţie rezervată femeilor.

Totuşi, ultima metodă a fost destul de folosită în istoria sportului, de sportive ca Dora Ratjen, Stella Walsh ori surorile Press, mândre posesoare ale unor podoabe masculine.

Cazul „Caster Semenya” nu are, aşadar, legătură cu corectitudinea politică, ci cu corectitudinea în general. Vrei să participi la