Într-o perioadă în care în media de business ni se vorbeşte despre perspectiva unei ieşiri din recesiune a economiei mondiale, lumea pare a fi uitat de cauzele financiare ale crizei. Este vorba - desigur - de expansiunea nesustenabilă a creditului, care a creat distorsiuni majore pe toate pieţele, de la sectorul imobiliar şi piaţa auto, până la comercializarea bunurilor de consum şi ofertele educaţionale ale instituţiilor de învăţământ superior. Este o ironie faptul că acum guvernele lumii încearcă să rezolve o criză a creditului iraţional cu şi mai mult credit, fapt pentru care numeroşi analişti internaţionali se îndoiesc de posibilitatea ca diversele planuri de stimulare derulate de autorităţi să aibă efecte benefice.

Dincolo de orice declaraţii optimiste ale oficialităţilor din statele industrializate sau ale instituţiilor internaţionale, asistăm la o ajustare vizibilă a pieţei creditului, în condiţiile în care factorul determinant al acesteia, încrederea, s-a deteriorat dramatic. Şi ireparabil. O intuiţie de bun-simţ determină, deopotrivă, populaţia şi firmele din economia reală să se ţină departe de contractarea unor noi împrumuturi la dobânzi efemer atractive. Ne confruntăm, într-adevăr, cu o implozie a creditului fără precedent, direct proporţională cu extinderea creditării în toate sferele de activitate din anii precedenţi.

Investitorii privaţi nu mai capitalizează băncile, acestea nu se mai împrumută între ele, companiile au acces limitat la fluxul de bani ai instituţiilor financiare. O realitate în care doar pieţele de bonduri par a reprezenta alternativă de plasament şi numai statele - un partener viabil de afaceri. Pentru ca să se mişte ceva la nivel financiar trebuie capitalizări ale statului, garanţii de stat (programe de genul „Prima Casă“) şi, nu în ultimul rând, împingerea clienţilor către companii care au rămas fără cerere naturală (r