Cei care au stat acasă şi au ascultat opera enesciană la radio nu au avut nimic de pierdut. Dacă Neagu Djuvara are privilegiul de a fi singurul dintre cei aflaţi în sala Operei Naţionale Bucureşti care a asistat la premiera oficială a operei „Oedipe“ de la Paris, din 1936, majoritatea dintre noi au doar amintiri recente privind această emblematică creaţie. În ultimii 20 de ani, la Bucureşti am avut ocazia de a vedea numeroase şi diverse montări ale „Oedipe-ului“ enescian, dar cea care a deschis ediţia a XIX-a a Festivalului Internaţional „George Enescu“ a fost de departe cea mai... cuminte.
Toată lumea a venit cu un prag de aşteptare ridicat la această coproducţie Théâtre du Capitole de Toulouse – Opera Naţională Bucureşti, în care, practic, montarea (decoruri, costume) a venit integral din Franţa.
Culoarea gri domină scena şi nu o părăseşte, dorind parcă să ne convingă că trebuie să privim toată această poveste printr-un văl european, care să nu lase să transpară nimic din viaţa plină de sevă a tragediei lui Oedipe, aşa cum a transpus-o Enescu în muzică.
Este adevărat, respectul pentru muzica enesciană trebuie salutat. Totuşi, cei care au venit în sală meritau mai mult decât să plece cu ideea că şi dacă o ascultau la radio cam tot aceleaşi satisfacţii estetice le-ar fi avut.
De altfel, Radio România Cultural şi Radio România Muzical au şi transmis în direct premiera şi au profitat de faptul că, probabil, a fost una dintre cele mai «radiogenice» montări ale operei „Oedipe“, mişcarea scenică fiind minimală şi nezgomotoasă, acoperind doar strictul necesar, ca de altfel şi mimica actorilor. Aşadar, la radio a sunat perfect. Totuşi, s-a filmat şi pentru Mezzo, iar în sală s-a aflat un public al anului 2009, chiar dacă unul de protocol, specific deschiderilor de festival.
Viziune franţuzească
