În comunism, negustorii ilegali erau oameni invidiaţi, deţinând produse rare, râvnite de restul populaţiei. În propaganda regimului însă, bişniţarii erau nişte „paraziţi“ care trăiau pe spinarea societăţii. Ei trebuiau să lupte „să redevină oameni”. Citiţi şi:

Furtul mărunt, sport naţional în comunismInventarul meseriilor bune din comunismTaximetria în comunism, „fabrică de făcut bani“

Întreabă pe oricine şi-o să-ţi spună că bişniţarii comunismului erau cu adevărat un grup favorizat. Nişte indivizi înzestraţi cu simţul comerţului şi al câştigului care-au ştiut să facă bani de pe urma penuriei. Magazinele erau goale, dar ei aveau de toate.

Şi-aveau, mai cu seamă, produse care respirau aerul capitalismului: blugi, gumă, ţigări, ciocolată, cafea, adidaşi, săpunuri adevărate, nu mirosind a sulf, deodorante şi haine de piele, magnetofoane şi aparate de fotografiat. „Ştiau să se descurce”, „la ei găseai orice, Kent, Alvorada, să te duci la doctor”, „Covaci, aia era strada lor”.

Şi dacă ziua erau pe anumite străzi, bine ştiute de clienţi, şi-n anumite colţuri, şi-n anumite case, noaptea erau în baruri şi-n restaurantele cu pretenţii cheltuind ce câştigau sau agăţând câte un muşteriu. Că ei erau „românaşii cu bani”. Şi-aşa au rămas în conştiinţa colectivă şi după 1990, când au continuat să facă bişniţă realizând incursiuni frecvente în bazarurile turceşti.

„Au ştiut să fructifice anii ’90 şi s-au îmbogăţit pentru că ştiau cum merge comerţul”, spune Ioan Părăială, sectorist în zona centrală a Capitalei în anii ’80.

„Paraziţi“, neoameni

De partea celalaltă, propaganda comunistă îi zugrăvea în tonuri de negru pe cei care practicau bişniţa. Bişniţarul era un parazit periculos care, „prin manevrele sale comerciale clandestine, prin «afacerile» sale, realizează schimburi neechivalente, ne disc