Eleonora Gheorghe este acum bibliotecară la o şcoală din Bucureşti. Aşa, ca mulţi români, a fost şi ea nevoită după Revoluţie să îşi schimbe profesia şi locul de muncă. În 1989 ea avea 28 de ani şi lucra la Institutul de Reactori Nucleari Energetici de la Măgurele.
"Lucram acolo ca desenator tehnic din 1981. Munca mea presupunea să desenez, urmând proiectul pe care îl făcea un inginer. Desenele, pe care le făceam pe calc, le duceam la un aparat numit heliograf; acolo se lucra cu o substanţă care mirosea îngrozitor, ca amoniacul. Le compătimeam pe colegele care erau nevoite să suporte emanaţiile alea. După ce ieşeau de la heliograf, luam desenele şi le duceam la legătorie, apoi le trimiteam pe şantier, la Cernavodă. Ar fi trebuit să ajung şi eu acolo, la centrală, şi să rămân timp de două săptămâni, dar până la urmă am scăpat. Inginerii însă mergeau, prin rotaţie, să supravegheze lucrările.
Lucram pentru Cernavodă, pentru Unitatea 2. Deşi colectivul era unit şi mă înţelegeam bine cu colegii, locul de muncă nu era unul tocmai sănătos. Ameţeam şi îmi era mai tot timpul foarte rău din cauza radiaţiilor, pentru că reactorul era foarte aproape de noi, într-o pădurice. Acolo se depozitau şi materialele radioactive, dar nu aveam voie atunci să vorbim despre asta. Nu primeam nici un fel de spor pentru condiţiile în care lucram, ba, dimpotrivă, luam numai 80% din salariu. Ni se spunea mereu că vom primi şi restul de 20% când se va pune reactorul 2 în funcţiune, dar acest lucru nu s-a mai întâmplat. Între colegi nu erau diferenţe foarte mari la salariu. Eu aveam cam 1.800 lei, iar inginerul - 4.000 lei. Nu aveam cantină acolo şi în fiecare zi trebuia să ne facem pachet, fiecare cu ce aveam - brânză (pe care eu o primeam de la părinţi) sau salam cu soia, că atât se găsea în magazine. Din salariu ne opreau banii de transport; erau autobuze speciale care ne
