Românul nu-i născut poet, ci povestaş. Românul nu trebuie să scrie povestiri, nuvele şi romane, lui i se întâmplă tot timpul povestiri, nuvele şi romane. Spre deosebire de alţii, românul suportă toată viaţa un excedent de întâmplări, care se cer istorisite. Norocul meu ca autor de povestiri e că, fiind la rându-mi dominat de nevoia povestitului, îi incit şi pe alţii, fără să-mi propun asta, la revanşă.

Un poet nu spune, ascultând recitarea unui confrate, "Acum stai să-ţi recit şi eu una". Dar omul născut povestaş abia aşteaptă să sfârşeşti istorioara ta, că vine şi el cu a lui. Zilele trecute, la Piteşti, fără ca nimic să anunţe schimbul de povestiri, un domn pe care abia ce-l cunoscusem mi-a relatat o întâmplare, în felul ei teribilă, din anii de după război ai colectivizării. Ţăranilor înstăriţi, cum se ştie, li se confiscau acareturile, batozele şi plugurile, bunurile din casă, ogoarele. Şi nu toate oficial, ci şi în cuprinsul unui jaf general pedepsitor. Tăbărau pe casa bogatului nu numai săracii satului, ci şi oamenii fără nici un căpătâi, puturoşii, frustraţii, golanii şi păduchioşii. Toţi aveau ceva de răzbunat şi prăduiau, mai mult ca să strice, nu să se bucure de ce n-au avut. Un astfel de neisprăvit din fire s-a repezit la notarul satului, declarat de organe chiabur, pentru că era singurul care ştia să scrie şi să citească, şi i-a smuncit din mână geanta de piele.

Hârtiile le-a aruncat, însă geanta o purta tot timpul cu el, depărtată cu mare mândrie de corp, cum socotea prostul că trebuia dusă în mână, ca să nu i se murdărească de la nădragi. Ţăranii cu mai multă minte îşi băteau joc de fudulul în zdrenţe îndemnându-l, cu ironia proprie celor deprinşi de veacuri să se exprime cu dublu înţeles: "Ţine-o, mă, Mitică, mai la distanţă, ca domnii, nu ca proştii!", iar Mitică, dotat de acum cu o geantă de piele, răspundea pe un ton de edific