Să te comporţi civilizat pe stradă, să nu-l deranjezi pe cel de lângă tine. Să fii amabil, respectuos cu cei din jur, să foloseşti un limbaj decent. Să nu umileşti, să tratezi pe toată lumea în mod egal, să nu-ţi speli rufele în public. Să nu minţi, să nu furi, să nu înşeli, să-ţi faci treaba corect şi cinstit. Sunt printre primele reguli de convieţuire în societate, pe care fiecare dintre noi le-a învăţat cândva de la părinţi.
Sunt printre primele lucruri pe care fiecare dintre noi încearcă să le transmită copiilor. Pentru că sunt, la urma urmei, reguli elementare de bun simţ, după care, în mod normal, ar trebui să ne ghidăm viaţa. În mod normal.
Anormal însă, societatea de astăzi parcă se străduieşte din răsputeri să ne demonstreze că ceea ce am enumerat ceva mai devreme sunt chestii complet depăşite şi că prostia, incompetenţa, lipsa de respect, capacitatea de a umili, vulgaritatea fac legea. Situaţia e generală, degeaba ne supărăm atunci când ne critică unii şi alţii, românul prin natură e croit după nişte tipare aparte, în care bunul simţ, în multe cazuri, nu prea a avut loc. Iar brăileanul nu face excepţie. Nu vreau să percepeţi asta ca pe o insultă, pentru că o spun cu mare dezamăgire. O spun aproape cu durere.
De ce tocmai acum? Nu ştiu. Poate pentru că am tot mai des senzaţia că acest concept de bună creştere alunecă prea rapid în derizoriu. Poate pentru că duminică m-am simţit atât de umilită de faptul că sunt brăileancă. Sau, poate, pentru că am constatat cu stupoare că practic nu există nicio modalitate legală de a-i sancţiona pe cei care m-au făcut să mă simt atât de ruşinată de locuitorii oraşului meu.
Ei bine, duminică am avut în vizită rude şi prieteni, unii din ţară, alţii plecaţi de 15 ani în Austria. Am stabilit un itinerariu şi, pe la prânz, am pornit să le arătăm oraşul. Primul popas, staţiunea Lacu Sărat. Mănăsti