Se mai crede şi astăzi că o operă literară este semnificativă nu datorită autorului, ci... comentatorului ei.
Acesta îi atribuie sau îi retrage valoarea, după caz, ca într-un număr de iluzionism sau ca într-o originală reformă monetară. De fapt, forţa unui critic stă tocmai în „supunerea”, în adecvarea la obiectul estetic, perceput cu o cât mai mare transparenţă, pentru a fi apoi redesenat cu un spor de înţelegere pentru cititor.
Pentru această însuşire, nu foarte comună, a obiectivităţii, îl preţuiesc la superlativ pe Gabriel Dimisianu. Este un critic în care ai deplină încredere. Poţi fi sigur că el nu introduce criterii extraliterare în judecata estetică, nu adaugă şi nu scade arbitrar, nu interpretează în exces scientist şi nu fuge de text într-un mod pe care alţii îl numesc eseistic.
În ultimii ani, reputatul critic a făcut mai mulţi paşi în teritoriul memorialisticii: un spaţiu, prin definiţie, al subiectivităţilor contondente. „Oameni şi cărţi” (Ed. Cartea Românească) intră în acest flux recuperator. G. Dimisianu ştie să-şi contureze personajele, înfăţişându-le în atitudini caracteristice. Inimitabilul Zaharia Stancu e fixat în două episoade memorabile, cu exact acea temperatură a inflamării studiate, pe un tipar al repetiţiei dislocante, din care ajunsese să facă o artă.
De la G. Călinescu la G. Ivaşcu şi de la Zaharia Stancu la Fănuş Neagu se întinde un fir tipologic, al „înfurierilor spectaculare”, bune pentru a-i aduce la ordine pe aşa-zişii supuşi ai câte unui „Jupiter tonans”. Când efectul este obţinut, oratorul schimbă tonul, se cuminţeşte... Dar memorialistul de azi a fost martor la acele scene; şi nu le-a uitat. Episoadele pe care le evocă nu sunt neapărat comice. Apar şi unele destul de triste, în acord cu interioritatea creatorului şi cu exterioritatea ideologică a epocii.
O balanţă e
