Molima financiară ne obligă să dăm cumva timpul înapoi şi să îndreptăm erorile trecutului. Un fel de resetare generală a sistemului public. Cine ne-ar fi putut presa să facem ordine în propria ogradă bugetară dacă nu venea şi criza asta? Mă gândesc în primul rând la toate discuţiile din ultimele luni despre legea unică de salarizare, despre lefurile magistraţilor, profesorilor, despre resuscitarea sistemului sanitar sau a sistemului de pensii. Da, da, nu vă miraţi! Palavre despre reforma statului auzim de 20 de ani, dar niciun stat (a se citi guvern) nu s-a obosit să se schimbe pe sine însuşi. Cinic, nu avea de ce. Practic, nu avea cine să-l oblige s-o facă. Aleşii n-au vrut şi n-au putut să ia taurul de coarne. Aşa s-au născut mici monştri bugetari, pe fiecare domeniu în parte, hrăniţi vârtos cu indexări, sporuri, prime, salarii de merit, bonusuri. Cadouri de Moş Votare, an de an, mandat cu mandat.
Câtă vreme impozitele şi taxele stoarse tot mai greu de la privaţi au putut ostoii din foamea statului, n-a fost bai. Buba a crăpat, iar criza generalizată a început să scoată puroiul la suprafaţă. Nu sunt bani pentru atâta foame de bani. Molima financiară ne obligă să dăm cumva timpul înapoi şi să îndreptăm erorile trecutului. Un fel de resetare generală a sistemului public.
Asta îşi propune, cel puţin teoretic, legea salarizării unice. Inevitabil, proiectul loveşte sub centură. Mai ales pe cei care, de-a lungul timpului, au profitat - în fond, de ce n-ar fi făcut-o! - de populismul guvernelor iresponsabile şi laşe. Nu
mă aşteptam ca propunerile de tăieri salariale să fie primite cu extaz, dar puţină decenţă nu strica. De pildă, încrâncenarea unor lideri ai magistraturii de a păstra neîntinate (vorba iliescului) nobilele privilegii din justiţie sună puţin neruşinat.
„Nu vrem să ajungem cu salariile la nivelul unui nenoroci