Am documentat la inceputul lunii martie perceptia posibilitatii unei deprecieri masive si generalizate a monedei nipone – refuzand sa impartasesc ideea larg vehiculata la acel moment conform careia pentru investitorii globali yenul japonez devenise o moneda de refugiu.

Aprecierea teribila a yenului – care la sfarsitul anului trecut se afla in postura celei mai puternice valute din lume – a avut la baza implozia speculatiilor „carry trade” si reechilibrarea dobanzilor la nivel global. Yenul nu a fost in niciun moment o „moneda de refugiu”, un „franc elvetian al Asiei” (de altfel, la randul sau aprecierea francului elvetian nu a avut legatura cu statutul traditional de „moneda de refugiu” al acestuia).

In ultimul trimestru al anului trecut, economia nipona s-a contractat cu peste 12%, marcand astfel cel mai dramatic declin al perioadei care a trecut de la criza petrolului din 1974. In ianuarie exporturile au suferit o scadere record de peste 45%, generand primul deficit al contului curent din ultimii 13 ani si cel mai important din ultimii 24 de ani. Datoria publica se apropia de 200% din produsul intern brut, marcand astfel cel mai mare nivel din G7. Japonia se confrunta totodata cu o instabilitate politica din ce in ce mai vizibila.

O asemenea economie nu putea fi emitentul si garantul unei „monede de refugiu”.

La inceputul acestui an, intre yen si restul universului valutelor asiatice exista deja un ecart considerabil. In perioada dintre mijlocul lunii august si sfarsitul lunii februarie, in conditiile in care wonul sud-coreean si rupia indoneziana pierdusera 45% si respectiv 30% in fata dolarului american, yenul japonez castigase 15%. Daca publicul tintea anularea acestui ecart – notam in martie – yenul devenea cu atat mai vulnerabil iar posibilitatea unei deprecieri bruste si puternice a monedei nipone cu atat mai probabila.

Pe parcu