Secolul XX a fost probabil cel mai urât secol - cel puţin pentru Europa - din secolul al XIV-lea, cel al marii ciume, încoace. Mai mulţi istorici sunt de acord că secolul trecut a fost scena unui singur conflict general -  declanşat în 1914 la Sarajevo prin atentatul asupra prinţului moştenitor Franz Ferdinand – şi desfăşurat în două reprize. Li s-a spus convenţional „Primul Război Mondial” şi respectiv „al Doilea Război Mondial” (prelungit cu „Războiul Rece”). A existat un antract de două decenii când iluzia timpului a dat nenumărate speranţe că lucrurile se vor aşeza. Tratatul de la Versailles i-a făcut pe mulţi să spere că se intră într-o lungă perioadă de pace şi progres.

Marşul asupra Romei şi Musollini, vinerea neagră, 1929, ascensiunea lui Hitler au fost tot atâtea contraexemple, simptome a ce se va întâmpla. De fapt „boala” se infiltrase deja în civilizaţia europeană şi făcea ca aceste speranţe să fie deşarte odată cu apariţia în Rusia a regimului bolşevic, după puciul organizat de Lenin&Troţki. Era un regim antieuropean, antiliberal şi antimodern. Pactul Ribbentrop-Molotov este un episod al acestei desfăşurări tragice. La 1 septembrie, când nemţii îi atacă pe polonezi mai sunt două săptămâni până când Armata Roşie invadează de la est Polonia - consecinţa înţelegerii dintre cei doi miniştri de externe, nazist şi bolşevic. Cele două regimuri poartă deopotrivă răspunderea pentru ce a urmat.

Naţional-socialismul şi bolşevismul au fost două regimuri în oglindă, ambele de natură ideologică. Unul bazat pe „lupta de clasă”, celălalt „pe rasă”. Amân­două îşi propuneau să ajungă la supremaţie prin distrugerea celorlalţi. Acolo membrii altor clase decât proletariatul (mai exact, bolşevici), dincoace, rasa ariană. Supremaţia partidului unic era literă de lege în ambele părţi. Aveau în comun antidemocratismul  visceral, de aici antiparlamentar