● Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu, Basmul Prinţesei Repede-Repede (o poveste pentru adulţi), ilustraţii de Mircia Dumitrescu, Editura Polirom, 2009.

Cărţile scrise la două mîini sînt foarte pretenţioase. E nevoie de doi scriitori compatibili: apropiaţi temperamental, nu neapărat şi stilistic, dar cu sensibilităţi comunicante, cu idei despre literatură măcar tangente şi, relativ, egali ca valoare. De aceea, cărţile tandem fie rămîn doar nişte experimente cel mult onorabile (cum este Submarinul iertat " Andrei Codrescu & Ruxandra Cesereanu), fie nu seamănă, prin frumuseţe, cu nimic altceva (precum Băiuţeii fraţilor Florian).

Deşi n-am înţeles niciodată ideea lor de rubrică gen conversaţie-pe-messenger din Suplimentul de cultură (aşa cum, în general, îmi este perfect indiferent trăncănitul scriitorilor pe bloguri), întîlnirea în scris dintre poetul septuagenar Emil Brumaru şi mult mai tînăra jurnalistă şi prozatoare Veronica D. Niculescu a dat o carte al cărei gen hibrid, un fel de fantasy muzical erotic " n-are precedent în literatura română, deşi se inspiră cîte puţin şi din "Călin (file de poveste)" al lui Eminescu, şi din "Riga Crypto..." de Ion Barbu ", mai mult, e încărcat de magie. Tandemul scriitoricesc se reflectă nu doar la nivel stilistic, însăşi structura basmului implică două paliere şi două "viteze" narative. Veronica D. Niculescu a scris basmul propriu-zis " acţiunea, personajele, descrierile şi dialogurile " o proză cu lentoarea-i specifică, cu fraze muzicale şi cu detalii bizare şi pline de umor, în timp ce Emil Brumaru a scris sonetele ce însoţesc şi marchează epicul, refrene lirice încărcate de senzualitate şi erotism, versuri delicat-luxuriante în maniera bine cunoscută. Cele două scriituri sînt acordate armonios şi întreţin un efect dramatic mai rar la un basm.

Povestea începe în Lentmania, un regat unde timpul pare încr