Mircea Nedelciu – etalonul prin excelenţă al prozei optzeciste şi lider de generaţie incontestabil – urmează Facultatea de Litere din Bucureşti între 1969-1973, perioadă în care el şi colegii săi (din grupul autointitulat „Noii“) sînt la curent cu telquelismul, cu „noua critică“ şi „noul roman francez“, la care ajung prin surse directe. Două sînt iniţial impulsurile de a face un alt fel de literatură, în special în cazul lui Nedelciu: pe de o parte, revolta spontană, tinerească, dar şi de „nouă generaţie“, împotriva literaturii care se scria în vremea respectivă – o proză istorică de mari dimensiuni, întinsă pe mari durate temporale, de regulă a „obsedantului deceniu“, şi o poezie liricoido-metafizică, conform declaraţiilor autorilor înşişi –, pe de altă parte, elanul stimulat de accesul la noile teorii europene, în speţă franţuzeşti. Iată cum prezintă lucrurile Nedelciu însuşi, într-un interviu acordat lui Andrei Bodiu, pentru revista Interval1: „În vremea aia, biblioteca universitară era foarte bine aprovizionată cu presă străină, nu ştiu cum se explică, n-a mai fost după aceea, cred că nici azi nu mai este la zi cum era atunci. Adică reviste de genul Tel Quel, L’Infini2, adică reviste de avangardă literară, de teorie, reviste de psihanaliză, veneau şi cred că eram singurii care le răsfoiam, deci chiar formarea noastră în timpul facultăţii s-a făcut cumva la toţi pe cont propriu.

Dispreţuiam unele cursuri, la altele ne duceam, luînd din ele ce ne interesa pe noi, la semiotică, adică la doamna Sanda Golopenţia, ne duceam cu interes, deşi materia e foarte aridă, dar noi citind Tel Quel şi astea, pe urmă încercam să combinăm din astea două, să iasă ceva. Şi chiar la sfîrşitul facultăţii sau cu un an înainte l-am descoperit cu mare plăcere, cel puţin eu, Crăciun şi Iova, pe Wittgenstein, într-o traducere românească a Tractatului logico-philosophicus,