Am un prieten interesat de ceasuri. Ştiam că citeşte reviste de specialitate, că ştie o mulţime de lucruri şi că e atent la tot felul de amănunte atunci cînd cumpără un ceas. Cînd şi-a luat, însă, o cutie cu un mecanism de întors ceasurile (winder se cheamă!), cutie pe care a dat o grămadă de bani, mi-am dat seama că e vorba de o pasiune serioasă.

Şi m-am gîndit la ceasurile din viaţa mea. Primul a fost "ceasul cu păpuşă". Un ceas vechi, care toată copilăria mea a stat în vitrina unei ceasornicării, pe o stradă ce ducea la gară, şi unde pînă tîrziu, după ’90, puteai să vezi şi vreo doi lustragii. Era un ceas de masă (deşi, mai degrabă, de vitrină), rotund, sub care atîrna un leagăn. Iar în leagăn, o păpuşă mică, cu capul din porţelan, îmbrăcată într-o rochie vişinie, de catifea. Păpuşa se dădea uţa la fiecare secundă şi stăteam deseori, copil fiind, în faţa vitrinei, fascinată de ceasul cu păpuşă.

Apoi, mai e ceasul pe care mama mi l-a dat cadou chiar în ziua în care am devenit pionieră. Mic şi cu o curea subţire din piele maro, pe care-l purtam la mîna stîngă (normal), şi asta m-a ajutat să nu mai confund stînga cu dreapta.

Şi a mai fost Turnul cu Ceas din centrul oraşului meu. Era (încă este) reperul pentru toate întîlnirile importante. A fost construit de turci, mai întîi ca punct de observaţie, şi toate legendele care contează sînt legate de construcţia aceea care acum stă cam şui, iar la bază adăposteşte de vreo trei ani un bar (deşi turnul cu ceas e monument istoric).

Ceasuri la care se lucrează zeci de ani

De la primul meu ceas, lucrurile s-au schimbat tare mult. Nici ceasornicarii nu mai sînt ca altădată, bătrîni simpatici, meşterind printre rotiţe şi arcuri, cu o lupă ţinută între pleoape! Iar ceasurile parcă nu mai măsoară timpul, ci clasa socială din care faci parte. Un accesoriu şic şi scump.

Găsesc într-un ziar o n