Bacovia m-a descumpănit dintotdeauna. M-a descumpănit prin felul în care face să plesnească formele poetice prea înguste ale simbolismului, dinăuntrul lor, ca un fruct răscopt, dînd la iveală singurătatea, spaima, nevroza, strigătul celui care a ieşit din el pentru a se uita la plictisul enorm, amorf, dezarticulat, la tîrziul din lume, cu forţa lui pustiitoare. Dar strigătul lui Bacovia e vătuit de forma muzicalizată a simbolismului – un strigăt surdinizat: strigătul celui atît de înspăimîntat, încît nu reuşeşte să strige. E strigătul neauzit din visele rele, cu lacustră, cu copaci desfrunziţi, cu abatoare şi pieţe pustii. L-am citit şi recitit pe Bacovia şi m-a izbit mereu acest strigăt neauzit al celui prins, fără scăpare, într-un vis rău, strigătul lui Munch. De sub simbolismul lui Bacovia, unul mai degrabă de recuzită, pîndeşte spaima fiinţei care a devenit ea însăşi „locul în care nu se întîmplă nimic“, în afară de trecerea lentă, mult prea lentă spre moarte. Registrul simbolist al versurilor bacoviene, considerat deseori minor, e spart de notele disperate şi exasperante ale decadentismului şi expresionismului, care se strecoară, pe nesimţite, insidios, în găoacea simbolismului.

În Cuptor, regăsim decadentismul disperat al lui des Esseintes: „Sînt cîţiva morţi în oraş, iubito,/ Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;/ Pe catafalc, de căldură-n oraş, –/ Încet cadavrele se descompun.// Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,/ Cu lutul de căldură asudat;/ E miros de cadavre, iubito,/ Şi azi, chiar sînul tău e mai lăsat. // Toarnă pe covoare parfume tari,/ Adu roze pe tine să le pun;/ Sînt cîţiva morţi în oraş, iubito,/ Şi-ncet, cadavrele se descompun...“. Acoperirea cu esenţe tari, ca remediu împotriva descompunerii, nu numai a cadavrelor, ci şi a celor vii, mai ales a celor vii, printre care şi iubita, a cărui sîn „e mai lăsat“, această acoperire con