Cristina J. începea clasa a VI-a în septembrie 1989; toată vara se chinuise să îşi încropească un ierbar, cerut ca temă obligatorie de profesorul de biologie.
"Îmi plăcea mult botanica; bunicul meu fusese profesor de biologie şi descoperisem la el în pod un tratat de botanică foarte gros, pe care l-am răsfoit cu pasiune. Denumirile latineşti ale plantelor mă fascinau şi intenţionam să trec în ierbarul cerut ca temă atât numele popular, cât şi cel ştiinţific al plantelor. Citisem cu mare atenţie cele patru volume «Bios», scrise de Tudor Opriş, de care făcusem rost cu greu. Împrumutasem de la bibliotecă şi «Călătoria unui naturalist în jurul lumii pe bordul vasului Beagle», a lui Charles Darwin, o carte destul de groasă şi cam greu de citit, dar fascinantă. Şi cu toate aceste lecturi, profesorul de biologie mă cam înfricoşa, pentru că era foarte sever.
Vara întreagă, împreună cu prietenii, băieţi şi fete, am umblat pe toloacă, aşa cum ziceam noi dealurilor din afara satului unde oamenii îşi păşteau vacile, şi prin păduricea de salcâmi şi stejari să adunăm, care plante cât mai diferite pentru ierbar, care insecte colorate pentru insectar, în funcţie de clasa în care urma să intrăm. Făceam şi schimburi de plante cu insecte. Goana după insecte era un prilej pentru băieţi de a-şi arăta simpatiile. În contextul ăla, un fluture sau un gândac primit de la un băiat era mult mai important decât o floare şi aproape echivalentul unei declaraţii de dragoste. Fluturii zburau, prin urmare erau destul de greu de capturat; de cele mai multe ori, când să pui mâna pe fluture, el ţi se smucea din mână şi rămâneai cu degetele pline de culoare, iar, în cel mai rău caz, chiar cu o jumătate de aripă.
Verişoara mea a lăsat peste noapte insectele în punga în care le culesese; dimineaţa a constatat că ele se mâncaseră între ele. Ori în insectar, ele trebu
