„[...] poetul simbolist transportă singurătatea în cavouri şi pune totul sub semnul unei culori unice care, în fapt, sugerează o dezolantă, apăsătoare culoare metalică (plumbul care nu are propriu-zis o culoare sau are una, indistinctă, negrul degradat spre cenuşiu). Care este simbolul memorabil, unde este marea poezie în aceste versuri care adună şi învîrt şsic!ţ asemenea detalii?: «Dormeu adînc sicriele de plumb»... şPoezia e citată integralţ. Simbolul se vede cu ochiul liber: singurătatea individului într-un univers închis, redus la maxim, sufocant, iar lirismul iese din sugestia acestei stranii stări de izolare şi frig în vecinătatea cadavrelor.“ (academician profesor doctor E. Simion, fost preşedinte al Academiei Române, în Dicţionarul General al Literaturii Române A-B.) Cu ochiul liber, acad. E. Simion nu vede culorile, iar simbolurile le vede de-a-ndoaselea şsic!ţ (cf. DOOM, ediţia a II-a, 2007), probabil pentru a pune în evidenţă independenţa fonetică şi semantică a cunoscutei vocabule româneşti „ndoaselea“. Simbolul este, cu voia cititorului, amorul-cadavru, iar simbolizatul este „singurătatea individului“ etc. În liceu, unde se studiază acest text, confuzia dintre semnificat şi semnificant atrage cel puţin corijenţa. Şmecher Bacovia, cum învîrteşte el detaliile... „Niciodată n-au fost spuse lucruri atît de teribile într-o manieră mai directă şi mai simplă, aproape infantilă. O capodoperă este «Decembre», tot aşa de elementară ca mijloace, unde frica de iarnă şi de ger a lui Alecsandri ghemuit la gura sobei se transformă în cea mai aprigă teroare în faţa exceselor unui anotimp din care nu este scăpare decît în lectura unor poveşti de la poluri: Te uită cum ninge decembre, Spre geamuri, iubito, priveşte – Mai spune s-aducă jăratec Şi focul s-aud cum trosneşte. [...] Ce cald e aicea la tine, Şi toate din casă mi-s sfinte, Te uită cum ninge decembre....