Nu mai sînt polemici. Polemici literare, bineînţeles. Lungi, îndelungi discuţii, uneori durînd ani de zile, menite să puie faţă în faţă două armate de argumente potrivnice. E adevărat că, în genere, publicul cel mare nu iubeşte polemicile. „Îmi place revista cutare «că nu e personală», că nu se preocupă decît de ale ei“ e, se ştie, gîndul cititorului român. Îi place proza pomădată acestui cititor, versul lustruit cu briliantină şi cafeaua cu lapte. Îi plac numele rotunde şi suferă de stomac de cîte ori i se vorbeşte de ceva care nu aduce cu o căruţă cu patru roate sau de ceva care nu seamănă cu o gospodărie cu număr la poartă. O polemică impune o mică sforţare. Un argument trebuie urmărit uneori în desfăşurarea lui întortocheată, prins alteori din zborul aluziei, savurat în subînţeles. Cafeaua cu lapte se soarbe încetul cu încetul, pe îndelete şi, cînd cititorul a ajuns la sfîrşitul ei, constată că e din „viaţa reală“. Că ar putea-o prepara el însuşi şi că, dacă n-o face, e pentru că are alte ocupaţii mai importante.

E adevărat însă că polemicile nu se duc pentru distracţia celor mulţi, nu încetează de hatîrul unei cereri iscălite „mai mulţi abonaţi“. Polemica este o necesitate, pentru că ea este, de fapt, o manifestare vitală a literaturii. O idee se defineşte printr-o serie de delimitări. O delimitare presupune întotdeauna o negaţie. Viaţa este contrazicere şi luptă cu moartea. Numai spiritele leşinate, parazitare fug de evantaiul argumentelor potrivnice, numai eroii literari cu nombrilul încă în funcţiune (fără figură în text, ar fi să pomenim numele atîtor scriitori de azi, legaţi de cei care i-au precedat ca nişte fetuşi de organele materne) au oroare de orice îndîrjire personală. O polemică le dă spaima copiilor care traversează singuri drumul.

Dacă faci mai bine socoteala, dacă îţi arunci cu atenţie privirea în domeniul istorie