Într-un articol din România literară, Tudorel Urian recomanda cartea Adrianei Babeţi, Prozac. 101 pastile pentru bucurie, ca pe o agreabilă lectură de vacanţă. Şi asta la capătul unui îndelung ocol prin care cronicarul se zbătea să arate că tabletele publicate săptămînal de un scriitor, fie şi talentat, într-o revistă culturală, n-ar fi, din principiu, asimilabile unui gen de proză care să merite cu adevărat atenţie: la urma urmei – deduc din articolul cu pricina –, sînt texte scrise la comandă, inevitabil convenţionale; de voie, de nevoie, autorul căruia i s-a arvunit o rubrică permanentă se face luntre şi punte ca să-şi scrie cele trei-patru mii de semne obligatorii, chiar dacă nu întotdeauna ar avea ceva de spus...

Adriana BABEŢI, Prozac. 101 pastile pentru bucurie, Editura Polirom, Colecţia „Ego-grafii“, Iaşi, 2009, 304 p.

Mi s-a părut că astfel de consideraţii se refereau şi la textele Adrianei Babeţi publicate în Suplimentul de cultură (şi, iată, reluate într-un volum de „Ego-grafii“ alături de alte cîteva texte – mai lungi – apărute în ultimii ani în diferite reviste sau volume colective), deşi autorul articolului se fereşte să se exprime tranşant, preferînd aluzia, ambiguitatea, insinuarea. E, fără îndoială, dreptul său; dar mărturisesc că, de n-aş fi fost cît de cît avizată în privinţa a ceea ce scrie şi a modului în care scrie (proză, şi nu numai) Adriana Babeţi, consideraţiile cu pricina m-ar fi aruncat în plină confuzie. Aş fi înţeles că Prozac e o mică jucărea amuzantă, atît.

Atenţie! Sens invers... Ce e, de fapt, Prozac? Evident, mai întîi de toate e un joc cu şi de cuvinte, un joc nu „de-a literatura“, ci „cu literatura“ (cu limbajul y compris), cu bătaie destul de lungă, spre experimentul narativ, chiar dacă aparenţele „modeste“ ale textului indică numai direcţia unei naraţiuni nesofisticate, de reconfortant ba