Un prieten jurnalist mi-a relatat o întîmplare stranie, petrecută recent în Români(c)a noastră cea de toate zilele. Ticu, un băieţel de opt ani, dintr-un cătun autohton uitat de zile, a primit, de la un om de afaceri bucureştean, o sumă de bani substanţială, în interiorul unei campanii caritabile, derulate la noi " ca peste tot în lume, de altfel " în preajma Crăciunului. Copilul " abandonat încă de la naştere de către părinţi " trăia, împreună cu bunica lui septuagenară, într-o casă din chirpici şi abia îşi ducea viaţa de azi pe mîine. Lipsit aproape complet de componentele minimale ale unei vieţi civilizate, băiatul nu prea frecventase primii ani de şcoală, fiind practic analfabet. Descoperit de "cercetaşii" programului social amintit, el a dobîndit o şansă nesperată de a deveni individ social. Compania prosperului afacerist " cu înclinaţii de binefăcător " se angaja să-i plătească lui Ticu o bursă şcolară semnificativă, pînă la sfîrşitul studiilor (cîte vor fi fost ele), şi, în plus, contribuia fundamental la veniturile lunare ale micii familii cu sume deloc neglijabile. Important de precizat: Ticu şi bunica au avut ca "bonus" la acţiunea generală diverse bunuri materiale, piese de mobilier, un televizor color şi, nota bene, două telefoane mobile.

Respectivele celulare erau menite să-i ţină pe cei doi într-un permanent contact (culmea, în cătunul lor, semnalul satelitului nu suferea nici cel mai mic bruiaj!), dar, în primul rînd, să le dea posibilitatea să-l sune pe magnatul caritabil ori de cîte ori ar fi avut nevoie. Generos nedisimulat, omul de afaceri " numit (să spunem) Mirodon Protopopescu " introdusese, atît pe cartela nepotului, cît şi pe cea a lui "mam’are" (cum o apela Ticu pe bătrînă), numărul său direct şi personal de mobil. Se arăta gata, cu alte cuvinte, şi în viitor, să sară în ajutorul celor doi năpăstuiţi ai soartei, fără nici o ezitare