În anii comunismului, o stradă din cartierul bucureştean Tei primise, neoficial, denumirea „strada Kent“. Oamenii îşi amintesc şi azi locurile din oraşe populate de bişniţari. Aveai nevoie de un pachet de ţigări să duci undeva, să rezolvi o problemă, ştiai unde poţi să-l găseşti. Citiţi şi:
Bişniţarii Epocii de AurInventarul meseriilor bune din comunismTaximetria în comunism, „fabrică de făcut bani“ De produsele din circuitul bişniţei oamenii îşi amintesc cu nostalgie. Respirau toate aerul capitalismului şi te simţeai mai altfel dacă le aveai. Te simţeai om, te simţeai în rândul lumii. O chestie mică-mică, de genul unui plic cu praf de copt nemţesc, era capabilă să-ţi ridice moralul. Chiar dacă pe plic puteai să dai o mică avere.
Inventar de produse „bişniţabile“
Când vorbesc despre bişniţă, cei mai mulţi te lămuresc în doi timpi şi trei mişcări: guma, ţigările, cafeaua şi blugii erau cele mai căutate şi mai preţuite produse. Un inventar al mărfurilor pe care le comercializau bişniţarii trebuie să cuprindă însă şi magnetofoanele, şi aparatele de ras, şi hainele de blană şi de piele, şi adidaşii, şi ness-ul, şi ciocolata.
Şi ciorapii de damă, şi deodorantele, şi săpunurile, şi calculatoarele de buzunar, şi discurile de muzică modernă. Dar bişniţa autohtonă avea, adesea, în centrul ei şi preţioasele bilete la spectacole sau la cinema.
Articolul de analiză „Sub lupă: bişniţarii”, publicat în numărul 3 din 1973 al revistei „Pentru patrie”, încearcă şi el o enumerare, având ca pretext întrebarea „Ce fac ei toată ziua?”. Ei, bişniţarii. „Aşteaptă! Aşteaptă clienţii, care, fie că oferă, fie că doresc ceva.
Apoi, acţionează. Cumpără şi vînd de toate: bijuterii, valută, gumă de mestecat, ţigări, bunuri vestimentare, tranzistoare, produse cosmetice, magnetofoane, reviste pornografice, totul sub r