M-am temut, trebuie să recunosc asta, că asasinul Elisabetei Dogărescu va rămâne necunoscut şi că această crimă monstruoasă va îmbogăţi lista misterelor unui oraş în care violenţa este de multă vreme o trăsătură definitorie. Măcar pentru faptul că ne-au spulberat această teamă - că încă un criminal periculos se plimbă liber printre noi, alături de toţi interlopii şi violatorii oraşului - poliţiştii care au reuşit să-l prindă pe Negoiţă, criminalul fără voce, merită felicitaţi.

Dar ce ironie a destinului, până şi numele ucigaşului aminteşte de cel mai răsunător caz rămas cu autor necunoscut la Brăila: dosarul doctoriţei Negoiţă, ucisă cu bestialitate în urmă cu 13 ani.

Dincolo de succesul de ieri al poliţiştilor brăileni, dincolo de dosarele rămase nerezolvate, dincolo chiar şi de drama familiei Dogărescu, crima săvârşită la Asociaţia Surzilor ridică o problemă care până acum a trecut aproape neobservată: modul în care se face asistenţă socială la Brăila. În timp ce felii importante din banii publici se duc pe tot soiul de ajutoare sociale - multe dintre ele doar fonduri de sprijinire pentru clanuri întregi de paraziţi -, lucrătorii şi asistenţii sociali îşi asumă, de multe ori pentru salarii de mizerie, riscuri enorme atunci când intră în casele asistaţilor pentru a-şi derula anchetele. Un angrenaj cârpit îşi demonstrează ineficacitatea şi în sistemul medical, acolo unde, de îndată ce a fost externat de la Psihiatrie, un pacient recunoscut pentru tentativele de suicid şi-a pus în operă obsesia aruncându-se în faţa trenului, semn că cele două săptămâni petrecute în spital nu au folosit la nimic. Vorbim despre un sistem defect, ineficient şi despre incompetenţă în ceea ce priveşte serviciile de psihologie, medicină şi asistenţă socială, nu-i aşa? Şi cred că tot despre incompetenţă în psihologie şi asistenţă socială este vorba în cazul tentativei