Există un tipar care se respectă cu sfinţenie în cazurile dispariţiilor de copii. O metodologie nescrisă care se aplică necondiţionat, răspândită în rândurile poliţiştilor ca o boală profesională. Dar pare mai degrabă o tehnică de manipulare ce pregăteşte din timp terenul pentru un eşec.
Am urmărit desfăşurarea căutărilor lui Costi Velcev retrăind fiecare etapă, fiecare minut de viaţă pierdut cu fabricarea închipuirilor căutătorului-şef, devenit vedetă. Cu faptul că primii suspecţi sunt părinţii, deja m-am obişnuit şi e firesc atâta vreme cât cercetarea acestora nu fură timp din viaţa copilului. Deşi un alt impuls căruia poliţiştii nu i se pot opune este cel de a împroşca cu noroi familia. Ori că erau beţi când a dispărut copilul, ori sunt extrem de liniştiţi şi probabil nu le pasă, dar există şi posibilitatea să-l fi vândut sau, dacă nu, musai sunt scandalagii şi a fugit copilul, ori în prag de divorţ, sau poate tocmai ei l-au gonit... Şi multe altele.
O altă tehnică manifestată deseori este răspândirea informaţiei, false, că dispărutul suferă de o afecţiune, de obicei psihică. La Costi s-au mediatizat întâi deficienţele de vorbire, apoi cele fizice. Chiar dacă ambele s-au dovedit a fi plăsmuiri, în mintea unora manipularea a dat roade. ("Cum se poate apăra un copil - Atenţie: cu handicap! - în faţa fiarelor din pădure?", scria o doamnă într-un comentariu acid la ultimul articol despre caz apărut în Jurnalul Naţional.) Fac paralele pentru că am trecut prin aceleaşi furci. Cât au mai încercat să ne convingă şi poliţistul-şef şi procurorul care s-au "ocupat" de caz că Vlad era autist! Nu era adevărat, dar asta nu i-a împiedicat să împrăştie această "informaţie". Mai mult, procurorul şi-a făcut un ţel din a demonstra asta, somând fişe medicale şi psihologice. N-a reuşit! Ce nu am înţeles în nici unul din cazuri este ce relevanţă are?
