E foarte greu sa gasesti o coerenta anume si sa teoretizezi pe marginea unei opere care, dupa cum spune autorul ei, a stat mereu sub semnul hazardului. „Eu nu am avut niciodata un program, nu am lucrat «cu program» nici pe vremea cand teatrul chiar avea o misiune, in anii 60, cand isi propunea sa schimbe lumea. Eu nu-mi construiesc misiuni, fac totul din inspiratie, uneori execut comenzi si pot sa ma indragostesc de ceea ce fac, alteori nu...", imi spunea Silviu Purcarete intr-un interviu, in decembrie 2005, inainte de premiera cu „Asteptându-l pe Godot" chiar in Anul Beckett. Declaratia era menita chiar sa risipeasca orice speculatie pe tema dorintei autorului de a marca aniversarea Beckett. „Totul e o coincidenta", spunea Purcarete atunci.
La vremea aceea, parea sa-i fi pierit cheful de constructii imense, in care spatiul infrunta si inghitea omul, intr-un raport de forte asemeni celui din amfiteatrale grecesti, genul de montari care il facusera celebru in anii 90, alaturi de trupa Nationalului craiovean. Macar pentru cateva spectacole a renuntat la deconstructia absurdului si la mixarea elementelor unui grotesc a carui forta si amprenta unica l-au facut celebru pe toate continentele. Un timp, ca intr-un ritual al simplitatii si firescului, Silviu Purcarete s-a intors atent catre universul „mic", al fiintelor din juru-i si a explorat cu un soi de tandrete relatiile dintre ele, raportul lor cu timpul. „Noul Purcarete" s-a ocupat cu arheologia sentimentelor, a refacut trasee umane si le-a transferat in spectacole pigmentate cu un umor special, numai al lui. A ras cu simpatie de lucruri, oameni si locuri pe care le iubeste, pentru ca sunt o parte din el insusi. Si din lumea in care traieste.
Vitrina lui Purcarete
Dintre toate spectacolele realizate in aceasta perioada, „Noaptea de la spartul targului" era simptomatic pentru noua s
