Emilia Diaconescu, astăzi profesoară de istorie în Roman, judeţul Neamţ, avea 38 de ani în 1989 şi se pregătea pentru gradul I didactic.
"Încep cu primele amintiri, de când nu eram la şcoală. M-am născut şi am copilărit în satul Voievodina, judeţul Teleorman. Cred că aveam 6-7 ani şi era perioada grea, «a cotelor» de cereale care trebuiau duse la Alexandria şi de acolo...
Eram o familie cu cinci copii şi cu 5,5 hectare de pământ. Grâul era luat direct de la arie, locul unde se treiera, şi încărcat în carul cu boi şi dus apoi «la bază», în Alexandria. Acasă mai ajungea doar un sac de grâu pentru şapte persoane. Îmi amintesc că plângeam să mă ia tata în car până la oraş 25 de kilometri, dar era preferată sora mai mică. Mai târziu, chiar l-am întrebat pe tata de ce nu mă lua şi pe mine în carul tras de cei doi boi frumoşi ai noştri, Roşoi şi Bălanul, dar, jenat, nu ştia ce să-mi răspundă. Cert e că pentru mine refuzul lui genera o adevărată dramă pe care o trăiam, plângând, ascunsă după casă.
Anii de şcoală în sat (1957-1965) i-am petrecut purtând hainele de la surorile mele mai mari, eu eram a patra, şi având o trăistuţă pentru cărţi făcută din pânză de mama. Până dădea frigul, mergeam desculţă la şcoală, apoi cu tenişi de cauciuc şi cizme la fel, şi acelea de la surorile mai mari.
Eram toate surorile eleve foarte bune, moştenind isteţimea părinţilor. Tata, cu şapte clase, dar iubind cititul, a venit de pe front cu o valiză de cărţi şi nu cu alte «prăzi de război». Am avut toate aceeaşi învăţătoare, doamna Rădulescu, între surori e diferenţă de câte patru ani. Nu ştiu de ce, poate pentru că era divorţată, noi îi spuneam «domnişoara», deşi era în vârstă şi avea copii şi nepoţi.
Îmi aduc aminte de orele de lucru manual, când «domnişoara» ne aducea de acasă bumbac - se cultiva bumbac pe atunci în Teleorman
