În urmă cu aproximativ cinci ani, am tras un semnal de alarmă la aceeaşi „Viaţă medicală“ ce reuşeşte de multe ori să fie portfanionul unor îngrijorări medicale provocatoare de posibile probleme în sistemul nostru naţional. Subiectul de atunci era legat de problema ventilatoarelor şi a asistenţei la domiciliu a pacienţilor ventilaţi sau cu oxigenoterapie la domiciliu. (...) O ştire apărută în urmă cu aproximativ două săptămâni, deşi a fost „modelată“ la toate televiziunile prin prisma spectaculosului, m-a pus din nou pe gânduri. Un pacient pleacă de la Baia Mare cu autosalvarea spre Spitalul de Pneumologie din Cluj. Schimbul de informaţii la momentul trimiterii pacientului nu semnala că pacientul era intubat. Ajuns la camera de gardă a Spitalului de Pneumologie, se constată că nu există un ventilator liber atât de necesar pentru supravieţuirea acestui suferind. Atunci, se apelează la alte spitale şi se începe periplul bolnavului prin Cluj. Nicăieri niciun aparat nu era disponibil. „Croaziera“ pacientului părea fără sfârşit. Familia disperată sună la Ministerul Sănătăţii, după care problema găseşte o rezolvare de „tranziţie“ asemănătoare cu ceea ce păţeşte un turist aflat într-o crozieră pe mare trecând prin mai multe ţări unde stă uneori doar câteva ore. Ulterior, pacientul este detubat. Toată povestea îmi aduce aminte de un film artistic românesc al anilor ’90, unde tema principală era legată de frământarea unui medic care avea într-un mic spital românesc un singur ventilator şi doi pacienţi care trebuiau susţinuţi mecanic. Cum a rezolvat problema? Ventila când pe unul, când pe celălalt bolnav. Conform spuselor: „nu uita că eşti doar un actor într-o piesă pe care o dirijază regizorul“, totul s-a rezolvat în cel mai autentic stil românesc. Managerii din multe spitale de profil au aceeaşi problemă. La raportul de dimineaţă, numără câte ventilatoare sunt disponibile