Ştim cu toţii, Enescu este un simbol naţional, este o personalitate a raportărilor de semnificaţie în muzica europeană a primei jumătăţi a secolului trecut, este artistul unui umanism consecvent, nebiruit de vicisitudinile vremii, de avatarurile timpului. Şi nu au fost puţine!
Este un artist de vocaţie europeană. Prin spirit, prin credinţa în valorile umane, prin natura speranţei. Oricât de potopitoare, la Enescu viziunea tragică rămâne consolatoare. Ca şi la Honneger, ca şi la Bartok sau, mai târziu, la Messiaen.
A fost expresia însăşi a adresării prin muzică. Al unei adresări încărcate de sens. în planul performanţei muzicale, prin intermediul viorii, pianului, al actului dirijoral, în plan componistic. Gândind în muzică. Vorbind despre muzică.
în mod simplist am putea aprecia că Enescu este un brand de ţară; al României profunde, al României perene.
Al României de azi? în ce fel, oare? Este bine să reflectăm în acest sens.
Zilele trecute am reauzit semnalul de deschidere a Festivalului! Aşa cum este firesc - aşa cum nu s-a întâmplat în precedenta ediţie! - opera "Oedipe" a fost prezentată într-o nouă montare regizorală. Cea a Teatrului "Capitole" din Toulouse, în viziunea regizorului Nicolas Joël, fostul director al casei, actualul director al scenelor pariziene de operă. Premiera propriu-zisă a spectacolului a avut loc la sediu, în toamna trecută. O montare statică, cenuşie; din toate punctele de vedere. O montare în care au fost operate tăieturi faţă de muzica maestrului. O montare ce dispune de erori fundamentale faţă de concepţia autorilor, faţă de concepţia lui Enescu şi Fleg, autorul libretului, unul dintre literaţii francezi importanţi ai timpului. în viziunea autorilor, Oedipe este un simbol al luptei cu propriul destin, un simbol al suferinţelor îndurate spre binele unei colectivităţi i
