În iarna dintre 1984 şi 1985, Mircea Eliade îi spunea lui Neagu Djuvara un lucru menit să-i meargă acestuia drept la inimă: "Nu ştiam că ai aşa talent literar." Mărturisirea fusese prilejuită de o lectură, între intimi, din manuscrisul }ărilor române între Orient şi Occident. O carte în care istoricul se scrie pe sine şi, după cum recunoaşte hâtru, îl rescrie, amendându-l, pe celălalt Eliade, Pompiliu. Tot despre scris şi rescris e vorba, în definitiv, în cele patru Amintiri şi poveşti mai deocheate, de curând ieşite din tipar. Factura intens memorialistică a acestora trimite imediat la ceva mai vechile Amintiri din pribegie. Se pune întrebarea câte din anecdotele spumoase de acolo păstrează Djuvara în cele puţin mai mult de o sută de pagini de aici. Recuperează Amintirile de azi numai viaţa, aşa cum a fost, sau şi cartea de dinainte, aşa cum a fost redactată? Între cele două au trecut deja şapte ani şi şase ediţii. (O am în faţă pe cea mai recentă, din 2009.) Chiar n-au devenit ele, la rândul lor, o amintire? Şi, scrise fiind, un reper intern pentru scrisul autorului? Mai cu seamă două episoade merită actualizate. Prin prisma lor, gusturile deocheate ale lui Djuvara se dovedesc cumva recidivante. Mă refer la două încercări precedente, consemnate retrospectiv cu umor în Amintiri din pribegie, de a ataca, după toate regulile casei, proza de ficţiune.

Cea dintâi, datând din perioada abulică a acomodării cu lumea africană, era, i-am spune astăzi, un fantasy uşor licenţios: "Dovadă a dezorientării şi deprimării în care mă aflasem în primele luni ale şederii mele acolo: m-am apucat să scriu o scurtă poveste năstruşnică, delirantă. Suntem în Africa de Sud în anul 6006, într-o clasă de şcoală primară. Un singur elev are pielea albicioasă şi părul roşcovan, obiectul sarcasmelor tuturor camarazilor. Învăţătorul încearcă să explice copiilor de unde vine figur