Trebuie să fii masochist ori o persoană din cale afară de înţelegătoare ca să citeşti zilnic pe Internet ce ticăloşii spun unii şi alţii despre tine. Nu că n-ar exista şi oameni care, când se exprimă în eter, liberi de orice convenţie socială, n-ar fi la fel de controlaţi ca atunci când publică articole şi cărţi. Dar foarte mulţi din ciudaţii de pe net folosesc anonimatul ca pe o ocazie de a recuza toate convenţiile unui dialog civilizat. Blogul e pentru nişte inşi, pe care altfel nu i-ai auzi vorbind buruienos ori legându-se de oricine fără motiv, prilejul de a se deda josniciilor. Aşa cum există criminali în serie, există şi refugiu repetat în zona de subsol a adresării. Există şi secături în serie.

Am făcut greşeala odată să răspund unei provocări pe blogul unui cunoscut şi am simţit cum sunt târât într-o conversaţie întărâtată, plină de mârlăniile frustrării, dar şi ale posibilităţii de a fi mizer şi a nu da niciodată socoteală pentru asta.

Bună parte din replicile de pe blog, pe care le provocasem cu un supliment de civilizaţie, de control al frazei şi al verbului, din respect pentru adrisantul necunoscut, erau încărcate cu tot ce-i mai condamnabil la om: trufia, părerea de sine exaltată, dispreţul pentru interlocutorul lesne de agresat. Între aceste coborâri în grobian, opiniile unor persoane cu simţul replicii politicoase păreau şi ele maculate de vecinătăţi. Nu cenzura e soluţia pentru discursul de pe blog, ci educaţia, cultura convenţiilor sociale, care fundamentează traiul civilizat. Blogul e bun numai când necunoscutul cu care te întreţii se exprimă de parcă ai fi de faţă şi ar aştepta de multă vreme prilejul deplinei sincerităţi. Ce şansă ratată: tehnica îţi permite să dai tot ce ai mai bun în tine, iar tu scoţi la iveală tot ce n-a reuşit să netezească în animalul ancestral din tine cei şapte ani de acasă, şcoala, anturajul, traiul