Aşa cum apare în societăţile primitive, adânc formalizat, doliul nu e doar o stare şi un interval, ci şi o instituţie. Membrii clanului au atribuţii precise, în funcţie de poziţia ocupată în raport cu dispărutul. Relaţiile de rudenie, ca şi relaţiile în cadrul comunităţii, dictează locul, timpul şi intensitatea rolului jucat de cei implicaţi. Variaţiile sunt neînsemnate, fiind decise de vârsta, sexul sau poziţia socială a actorilor. În Australia, se remarcă o incredibilă omogenitate a ritualirilor: "... ceremoniile doliului propriu-zis reproduc peste tot aceeaşi temă; variantele nu diferă decât prin detalii. Peste tot, aceeaşi tăcere întreruptă de gemete, aceeaşi obligativitate de tăiere a părului sau a bărbii, de ungere a trupului cu pământ de făcut pipe sau de a se acoperi cu cenuşă, chiar cu excremente; peste tot, în fine, asistăm la aceeaşi frenezie în a se lovi, a se sfâşia, a se arde." (Durkheim, 1995: 359).

Fireşte că, de-a lungul vremii, limbajul, formele de exprimare s-au schimbat, deşi durerea a rămas aceeaşi. Doliul este, diacronic vorbind, un excelent revelator al felului în care ceremoniile mortuare s-au subţiat de-a lungul mileniilor. Societăţile evoluate au eliminat brutalitatea plină de energie a limbajului corporal, contrapunându-i formulele subtile, intelectuale, ale rugăciunii. Misiunea de a domoli suferinţa a fost preluată de preot sau rabin, iar gesticulaţia agitată, violentă, s-a topit în geometria îndelung cumpănită a predicii şi rugăciunii. Kaddish-ul este, în acest context, varianta de maximă stilizare a discursului mortuar. Prin simplitatea şi expresivitatea implacabile, el conferă aura abstracţiunii unei forţe ce se revendică adâncmilor viscerale ale fiinţei.

Émile Durkheim, studiind, prin contrast, fazele de început şi cele de sfârşit ale doliului, aşa cum se manifestă la multe triburi, ajunge la o concluzie