Istoria "omului nou", apatic, zeflemitor cu toti aceia care au o idee diferita de-a lui, omul "care este" rezultatul "realismului socialist multilateral dezvoltat", are un inceput antropologic, sociologic, psihologic si patologic deopotriva.
Il stim cum este astazi, plimbandu-se aiurea pe strazi sau in mijloacele de transport in comun, indesat in haine optzeciste si asaltat de nevroze imaginare. El s-a nascut (mental, nu biologic) in anii ’50, din "entuziasmul de functionar, de om al muncii socialiste" si are "culoarea celor bolnavi de ficat. Sau de raie. Venerica. Poftim, toti casca, unii se mai scarpina si acum". Copiii lor imi par "orfani si subnutriti".
Functionarul "este un fel de hibrid rezultat din sinteza dintre un ceasornic si un asin". In lumea lor, "orice intelectual" trebuie sa fie atent: "trag cu urechea la ce trebuie, ma feresc sa aud ceea ce mi se pare suspect sau periculos, stiu sa stau in banca mea, n-am ambitii, nu calc pe coada nimanui…" In ce fel de univers s-a nascut "omul nou" «care este»? Printre "oamenii redusi la propria lor caricatura". Incadrat intr-un peisaj mai larg, bulevardul "pustiu" si duminical mai primeste inca prinosul unui intelectual care "voma surplusul de constiinta" in timp ce "trei femei batrine si grase, fara dinti, fumând chistoace, treceau discutând tiganeste si lipind afise: concerte, teatre, conferinte, toate populare". Universul in care plutesti anemic seamana cu "un fel de onanie a mintii", o existenta in afara istoriei fara sa mai ai controlul propriului tau timp.
Intr-o astfel de lume trebuie sa stii sa te intinzi "cat ti-e plapuma" si sa te strangi "cat ti-e chenzina". Iata radiografia unei supravietuiri a anilor ‘50, nu foarte diferita de aceea de astazi pentru majoritatea coplesitoare: "Sefii ma stiu, nu le creez probleme fiindca nu am nici un fel de ambitii; ma aplec cat trebuie, sarpe de d
