Antimodernii
De la Joseph de Maistre la Roland Barthes
de Antoine Compagnon, Editura ART, 2008
Antimodernii, evident artiştii care se revendică de la acest tip de opoziţie cu un curent artistic major, în cadrul căruia evoluează în evident răspăr, ar fi, în viziunea lui Antoine Compagnon, tocmai „modernii, adevăraţii moderni, cei care nu se mai lasă înşelaţi, care nu-şi mai fac mari iluzii cu privire la modernitate“. Dar ce vrea atunci antimodernul?
Decepţionat cum se consideră de „modernitatea“ aducătoare de progres, deloc nostalgic după nu ştiu care tradiţie unde tună şi fulgeră un Maurras, de exemplu, el priveşte cu neîncredere la strălucirea ei de paradă şi se arată mefient la ceea ce se consideră a fi noutatea absolută. Un model autentic al antimodernului este Baudelaire, antimodelul prin excelenţă, cel care se ura pe sine în ipostazele clamoroase ale zilei, ucenic al unui Joseph de Maistre, acesta din urmă un maestru al imprecaţiei, dar şi al teoriei providenţialiste, care spune că Dumnezeu a pedepsit cu Revoluţia o Franţă căzută în apostazie generalizată.
Verva antimodernă este bine însuşită de poetul „Albatrosul“-ui. Ca şi de Maistre, pe care Cioran îl numea cu simpatie un „apucat, un nebun“, Baudelaire dă de pământ cu uzanţele epocii şi o face cu stil. Roland Barthes credea că antimodernii sunt răscumpăraţi de stilul lor, chiar dacă nu toţi sunt atât de vocalici ca de Maistre. Retorica mâniei este unul dintre punctele forte ale acestor scriitori care fac din ea un „gen literar“ (Pierre Klossovski). Tradiţia antimodernă a Franţei urcă, din treaptă în treaptă, de la Chateaubriand şi de Maistre până la Breton şi la suprarealişti. Cu toţii privilegiază protestul, proasta dispoziţie, mânia, furia împotriva prostiei de orice fel, dar, mai ales, neapărat burgheze. Baudelaire şi Flaubert sunt neîntrecuţi pe acest teren, maeştri ai ofens
