Satul hunedorean Gurasada, prin care treci fără să-ţi dai seama gonind pe DN 7, ascunde unul dintre cele mai frumoase parcuri „de epocă" din vestul ţării. Sursa: Remus SuciuSursa: Remus Suciu
1 /. Nimeni nu mai ştie exact când a fost creat, de cine a fost moştenit, când anume a intrat în proprietatea statului român şi cum i s-ar putea reda cât mai rapid frumuseţea-i de altă dată.
Lângă şcoala din sat stă tristă o clădire veche, cu jumătate din acoperiş prăbuşit, „spartă" la jumătatea ei de o poartă de acces sub forma unui gang. Dacă treci prin el, nu trebuie să te uiţi în sus. Tavanul din scânduri putrezite stă să cadă dintr-o clipă-ntr-alta şi ţi s-ar face frică să-ţi mai continui drumul.
Şi, după ce-ai trecut de poartă, nici să-ţi întorci privirea, pentru că vei vedea o crăpătură cât toate zilele în arcada porţii, atât de mare încât îţi dai seama că nu numai scândurile de lemn ale porţii stau să cadă, ci întreg tavanul, cu cărămizi, căpriori de lemn şi ţiglă. Castani şi tuia
Ce-a fost greu şi oarecum urât a trecut. Te ajută să uiţi senzaţia neplăcută curtea mare în care te trezeşti brusc. În dreapta, un conac vechi dar încă neprăbuşit, îţi dă un prim semn că te afli într-un loc special. În faţă, o clădire ceva mai mică. Pare că aici au fost cândva bucătăria conacului şi camerele în care dormeau slujitorii.
În clădirea de la poartă sunt semne clare că erau amenajate gardurile. Câteva pâlcuri de gard viu reconstituie cum pot aleea frumoasă ce ducea o dată de la scările conacului până la locul în care se oprea caleaşca.
În centrul curţii, opt tuia înalţi de câtre 20 de metri formează un cerc cu diametrul de şase-şapte metri. Cel mai probabil aici serveau prânzul proprietarii conacului, când aveau oaspeţi, mai ales vara. Prin toată curtea sunt răspândiţi castani seculari a căror frunză e deja rugin