N-aş vrea să fac notă discordantă cu tine, dragă Ioana; nu în sensul de-a te contrazice, dar în acela de-a nu fi la înălţime.
Galaxia care e Ion Barbu, s-a depărtat de mine, din păcate, conform, aşa-zicând, legii lui Hubble, - după care mai toate galaxiile se depărtează de noi cu o viteză V proporţională cu distanţa lor R faţă de Pământ, astfel că V = H x R.
Se înţelege că "Pământul" aş fi eu, plasat, din capul locului, la o distanţă mare, mult prea mare şi, de la o vreme, tot mai mare, faţă de galaxia amintită.
"Pământ" nu numai ca planetă, dar şi ca închisoare/ criptă somatică (sôma ? sęma) a sufletului nostru, - alias carnea, corpul, corporalitatea: "E temniţa în ars, nedemn pământ".
Licite sunt ambele interpretări.
Al doilea vers al poeziei Grup, nu mai puţin axiomatic, sună astfel: "De ziuă, fânul razelor înşală".
"Ziuă" semnifică, aici, "lumină", ca în franceză jour şi jour, - Ion Barbu, ca şi Mallarmé (al cărui grai secund era engleza), fiind un poet, aşijderea, diglosic, ca unul prin versurile căruia transpar, semantic sau paronomastic, adică fals-etimologic, germana, bunăoară, sau franceza.
"Cu picioare ca pe fus", imagine simplă ce evocă aspectul unor gambe fusiforme, e reetimologizată,-n ocurenţă, prin trimiterea, pe cât se pare, la germ. Fuss, alias "picior".
Tot astfel "Hai în zbor de şoarec sur", unde silabele şo-sur par o trimitere la fr. chauve-souris, adică zool. "liliac".
E ca şi cum poetul ar bâjbâi printre vocabule, străin, nesigur şi căutându-le, şi-n alte limbi, justificarea (de ordin, îndeosebi, paronomastic, ca în sintagma fericită "fragii fragezi", - proprie, mai târziu, şi lui Arghezi, în chip de comparaţie, şi anume: "ca fragile de fraged").
Revenind, în fine, la "lumina" care (fără alte complicaţii) "înşală
