Ion Desideriu Sirbu este marea revelatie de dupa decembrie 1989, autorul care ne-a luat pe toti, cum ar veni spus, ca din oala, omul intransigent si in acelasi timp de o vitalitate nestapanita, care a urat comunismul din tot sufletul, si ca o ironie amara a sortii, nu a apucat sa-i vada prabusirea.
A facut puscarie grea, dar nu s-a plans. A facut parte din categoria marilor nedreptatiti. Om de stanga, ca si Petre Pandrea de care-l lega originea olteneasca, a fost silit sa sufere abuzurile inimaginabile ale unui regim care, desi pretindea ca guverneaza in numele celor multi si necajiti, nu avea nici o legatura cu acestia. I. D. Sarbu a fost mereu de partea poporului iar experienta de viata l-a ajutat sa inteleaga ca intotdeauna poporul va fi cel impilat si exploatat, mai ales daca guvernantii sunt niste ideologi versati.
Romanul sau, adevarata opera de sertar, Adio Europa, aparut in doua editii ambele epuizate, a fost cartea-simbol a unui spirit liber si revoltat, dovada ca romanii nu au fost toti niste gregari si niste bascaliosi. I. D. Sarbu avea fibra umorului dezvoltata exceptional, dar stia sa faca din rasul sau o arma impotriva prostiei, a fuduliei, a criminalilor care vor sa ramana cu mainile curate. Cartile sale ne pun atat in fata unui remarcabil scriitor, cat si a unui om pe care totalitarismul comunist nu l-a indobitocit.
Ne-am pus de multe ori intrebari de acest tip. Ce ar fi fost daca Preda traia dupa ’89? Sau Nichita Stanescu? Cum s-ar fi adaptat? Ce ar mai fi scris? Ar fi gafat sau ar fi stiut sa duca mai departe arta lor? Intrebarea i se potriveste foarte bine lui I. D. Sirbu. Daca ar mai fi trait macar un an dupa decembrie ’89, i-ar fi facut pe multi sa se trezeasca atat din somnolenta fesenista cat si din starea de excitatie a cruciadelor duse de opozitie. I. D. Sirbu nu a fost un idealist. Nu putea sa-si faca i
