Dacă vrem să spunem ceea ce suntem, venind din afara noastră ca obvservatori ai lumii la persoana a treia, dispunem de cuvântul corp (Körper, body of flesh and bones, corps éprouvé), dar dacă încercăm să ne definim din interior, ca locuitori ai lumii la persoana a treia, apelăm la noţiunea de trup (Leib, body-in-mind, corps imaginé). (...) Trupul este înţeles fenomenologic ca fiind centrul a trei dimensiuni convergente: • experienţa Sinelui • experienţa de obiect constitutiv al lumii atribuitoare de sens, şi • experienţa venită din direcţia semenilor, adică intersubiectivitatea şi intercorporalitatea.

Dacă trăirile şi experienţele Sinelui rămân nemodificate odată consumată adolescenţa, pe măsura înaintării în vârstă atribuirea de sens şi intersubiectivitatea ori intercorporalitatea sunt afectate progresiv. Impresia trupului că posedă lumea, că are şanse mari la structurarea şi organizarea câmpului experienţei se diminuează odată cu marginalizarea şi excluderea socială treptată din curentul evenimentelor, făcând să apară, să se instaleze şi să crească sentimentul de inutilitate. Frânarea participării la proiecte desprinde obiectele de sensul lor, pentru că acestea sunt concepute ca părţi ale situaţiilor. Motivaţia acţiunilor ca răspuns la situaţii şi nu ca reacţie la stimuli este alterată de dezangajarea profesională. Trupul încearcă să înţeleagă constant structura situaţiilor, alcătuită din două componente: obiecte şi întâmplări. Această înţelegere este ruinată la vârstnic de parcurgerea în timpul vieţii a numeroase vicisitudini, deziluzii şi pierderi. Treptat, cu vârsta, stabilitatea mediului în care trăieşte vârstnicul este compromisă de restrângerea Publicitate posibilităţii de aplicare la persoana întâi a verbului a face şi de utilizarea lui la timpul viitor. Criza competenţei este declanşată de faptul că, existând o legătură indisolubilă între cunoşt