M-am săturat. Când scriu despre criză sunt ca un disc uzat. Sentimentul că vorbeşti în pustiu e poate cel mai rău dintre toate. Cu atât mai mult cu cât „restructurare”, „reformă”, „modernizare”, „liberalizare” au devenit locuri comune. Fiecare înţelege ce vrea. Ne supărăm, ne înfricoşăm, ne înviorăm, devenim optimişti sau trişti cu toţii la unison, pentru că aşa ne arată televizorul. Clanuri politice, profesionale, locale sunt în conflicte ireconciliabile şi violente terminate totuşi brusc prin „pupat piaţa Independenţii”. Cum spuneam odată, vaca rumegă în grajd, câinele o latră, ciobanul supărat se scoală şi împuşcă vaca de lapte. Facem asta în toate domeniile. Îi oropsim pe profesori, nu-i plătim pe doctori, suntem supăraţi pe magistraţii care judecă totuşi 100 de procese pe zi.
Uneori deştepţi, ne comparăm cu alţii. Auzeam un prieten la televizor că Norvegia are aproape de două ori mai mulţi bugetari decât noi, raportat la populaţie. Uită că Norvegia are un surplus bugetar de 7,1% din PIB, chiar şi anul acesta, iar excedentul contului curent e de aproape 15%. Şi mai uită de tradiţia de viaţă comunitară a ţărilor nordice. Socialismul este un lux inutil şi uneori periculos al unor ţări bogate. Noi nu putem creşte aşa.
O ţară îşi întemeiază prosperitatea pe trei tipuri de resurse: umane, financiare şi naturale. Evident, cei mai importanţi sunt oamenii. Măsura succesului este cât ai investit în cultură, educaţie, motivaţia şi sănătatea oamenilor. A spune că nu ai bani pentru asta e cel puţin criminal. Redistribuţia forţată, prin intermediul statului, nu este singurul mod de a face această investiţie. Mult mai eficientă e calea naturală, prin finanţarea elevilor şi nu a sistemului şcolar. Concret, ce ar fi de exemplu să deducem fiscal dublul cheltuielilor legate de educaţie atât ale persoanelor, cât şi ale corporaţiilor. Unii mai radicali su
