Festivalul International "George Enescu", editia a XIX-a, a asteptat oficialitatile si personalitatile care onoreaza de obicei astfel de evenimente cu o noua montare a operei "Oedipe". S-a intamplat duminica, 30 august, la Opera Nationala din Bucuresti.
Toata lumea a venit cu multe asteptari la aceasta coproductie Theatre du Capitole de Toulouse – Opera Nationala Bucuresti, in care, practic, montarea (regia – Nicolas Joel, decorurile – Ezio Frigerio, costumele – France Squarciapino) a venit integral din Franta. Urmarind aceasta "ecranizare" de festival din 2009, mi-a revenit in minte intrebarea: "Oare Oedipe-ul enescian - si spectacolul de opera in general - trebuie sa fie neaparat spectaculos?".
Am folosit cuvantul „ecranizare" pentru ca la nivel mondial asistam la o schimbare graduala de paradigma in ceea ce priveste estetica spectacolului de opera. Asa cum spunea si Petrica Ionescu atunci cand isi sustinea „Oedipe"-ul (cu a sa viziune regizorala regretata acum de multi dintre cei care il contestau in urma cu doua editii), asistam tot mai mult la trecerea de la estetica ilustratiei, bidimensionala, la cea cinematografica, in care actiunea este gandita pe cadre si in care nu de putine ori actiunile se suprapun.
Versiunea „Oedipe"-ului de la aceasta editie a Festivalului International "George Enescu" nu este (aproape) deloc spectaculoasa. Adica nu contine ingredientele cu care productiile de gen incearca de obicei sa atraga publicul si anume un tip de fast cromatic, dramatic, scenografic, prezent copios atat in versiunea lui Andrei Serban din 1995, cat si in aceea a lui Petrica Ionescu din 2005.
Oare in ziua de azi spectacolul de opera trebuie sa fie neaparat spectaculos? Oare publicul este definitiv pierdut in fata nobilei cauze a aprofundarii, a intrarii intr-o atmosfera, a participarii la un tip de trairi afective dictate de un mesaj
