Când au intrat în tramvai am îngheţat. Vagonul era ticsit cu tricouri galben-negre, iar cei cinci bărbaţi îmbrăcaţi în alb-roşu (pe spatele unuia dintre ei scria Marica) păreau nişte mieluşei deja sacrificaţi. Căutam, privind peste creştetele tuturor, uniforma verde a vreunui poliţist salvator, simultan încercând să mă îndepărtez de cei cinci miei alb-roşii. Înjurături, flegme aburinde, mugete de luptă, pumni catapultaţi: probabil că asta urma şi nu doream să fiu prins la mijloc. „Marica“ s-a apropiat de un „galben-negru“ fioros, tatuat şi cu frunte de bivol. L-a întrebat ceva. „Bivolul“ a răspuns. „Marica“ a mulţumit. La staţia la care am coborât cu toţii, „bivolul“ a îndreptat arătătorul către „Marica“ şi l-a apostrofat strigând: „DORT-MUND!“. Atât.
Nu a fost singura surpriză din acea după-amiază în care am mers la un meci din Bundesliga, între Borussia Dortmund şi VfB Stuttgart. Signal-Iduna Park este cel mai mare stadion din Germania şi, din cele 80.500 de locuri, în acea zi au fost ocupate peste 70.000. Era doar un meci obişnuit de campionat, jucat în land-ul cu cea mai mare densitate de echipe de fotbal de primă ligă: şase pe o rază de 100 km. Dar, atunci când ai la dispoziţie un stadion-vrajă care împacă intimitatea cu urieşescul, atunci când biletul include transportul gratuit în ziua meciului, pe tren, metrou sau autobuz, atunci când nu există noţiunea de înghesuială, atunci te duci nu doar la meciurile mari şi nici nu simţi nevoia să devii un ultras care suferă pentru echipa sa. Abia atunci redescoperi esenţa simplă şi minunată a fotbalului: jocul. Şi afli că toţi cei 70.000 de oameni s-au adunat acolo pentru un motiv simplu: le place.
Când eram în gimnaziu, mergeam des pe stadion. „Iubirea alb-albastră“ era încă aplaudată, chiar dacă pierdea, sufletul jucătorilor locuia în ghete, nu în buzunare, iar fluierul final nu aducea începutul unui minirăz
