Judecând după lipsa de activitate a DNA şi brusca sporire a numărului de comisii parlamentare, s-ar părea că în România lui 2009 s-a rezolvat chestiunea corupţiei la nivel înalt.

La vremea deschiderii anchetelor DNA împotriva lui Adrian Năstase am avertizat că principala acuzaţie - abuz în serviciu - se constituie într-o lovitură dată oricărei încercări de a avea iniţiativă. Prin abuz în serviciu al unui demnitar, DNA înţelegea şi înţelege faptul că o acţiune a demnitarului respectiv a dus la o pagubă în banii publici. Altfel spus, dacă ministerul demnitarului face un pod de piatră peste un râu, DNA deschide o anchetă penală acuzându-l pe demnitar că a risipit bani publici, deoarece putea să facă un pod de lemn. Sau, acceptând necesitatea unui pod de piatră, DNA ar susţine că procurorii l-ar fi făcut mult mai ieftin. Folosită pentru a-şi masca incompetenţa, acuzaţia de abuz în serviciu n-are drept premisă însuşirea de către demnitar a banului public, ci risipirea acestuia printr-o iniţiativă despre care DNA crede că nu trebuia să fie. Altfel spus, ţuluşii lui Traian Băsescu (la vremea respectivă ai lui Traian Băsescu, acum potrivit obiceiului românesc, sunt pe cale să sară în altă barcă) se substituiau pur şi simplu ministrului. Spunând - noi, în locul demnitarului, am fi făcut un pod de lemn, şi nu de piatră - procurorii DNA îl acuzau pe demnitar de abuz în serviciu. S-au creat astfel premisele unei paralizii funciare a oricărei iniţiative la nivel guvernamental. Pentru că orice iniţiativă putea să cadă sub acuzaţia de abuz în serviciu, pentru un demnitar era de preferat să nu mai cheltuiască nici un ban.

Un lucru asemănător se întâmplă şi cu aceste comisii de anchetă având drept scop verificarea felului în care s-au cheltuit banii publici.

Desigur, e bine că demnitarii trebuie să fie conştienţi de existenţa unei supravegheri a